Pradatori
Am avut odata un vis gol - ca majoritatea pe care le am. Un vis stupid in care vedeam cum am ajuns unde am vrut si ca sunt alaturi de cine vreau. Ma pacaleam. Amagiri stupide, constante si fara rost. Amagiri goale, lipsite de substanta...cu mult suflet....dar irealiste.
In mod cert o sa ajung unde vreau...imi doresc prea mult ca sa nu ajung. Doar ca...o sa fie prea tarziu. Ma voi bucura, dar nu la fel pentru ca deja am renuntat la ceea ce am primit. Stiu ca asta e cursul vietii. Il accept ca atare, doar ca...e ciudat cum functioneaza universul. You always get what you want when you least expect it.
E un gol in mine acu ca si cum m-ar scufunda cineva in mijlocul unui ocean si n-as sti sa inot. M-as stradui sa ies la suprafata ca inca imi functioneaza instinctul de supravietuire dar...ar fi reusita de moment, de clipa, de 2 minute; dupa care mi-as fi dorit sa am puterea sa raman acolo. Ce poate fi mai frumos? Sa plutesti in mijlocul oceanului....neajutorat si gol...sa simti cum ai luptat destul si ti-a ajuns...poate e o lasitate si poate ca e mai rau dar natura noastra perfida mereu a vrut sa aiba ceea nu poate avea. Si daca ajung dincolo sau in alta parte sau nicaieri ... oricum nu conteaza. Eu oricum n-o sa mai stiu si oamenii uita. Si daca n-o sa pot sa mai ies...macar n-o sa mai am alternativa.
As vrea sa urlu acum dar nu am loc ca sa imi plang gandurile. Nu ma opreste nimic in lumea asta in afara de lasitatea mea de a fi om si de a fi uman si, pe zi ce trece, imi doresc tot mai mult sa rag ca un leu in jungla si macar sa simt ca sunt libera. Soptesc gandurile in mine si ma apasa mereu lama vorbelor tale, oricine ai fi tu. Stiu ca nu poti intelege, nici nu-ti cer sa faci asta. Vreau doar sa stiu de ce inteleg eu mai mult decat tine. Atat. Dar n-ai raspuns...si eu fara unul...inot fara sa stiu sa fac asta.
E un gol atat de mare in mine incat as putea sa acopar un intreg ocean si sa supravietuiesc desi nu vreau asta. Dar pot. Si natura mea animalico-umana mereu o sa ma constranga sa raman vie intr-un ocean de rechini.
In mod cert o sa ajung unde vreau...imi doresc prea mult ca sa nu ajung. Doar ca...o sa fie prea tarziu. Ma voi bucura, dar nu la fel pentru ca deja am renuntat la ceea ce am primit. Stiu ca asta e cursul vietii. Il accept ca atare, doar ca...e ciudat cum functioneaza universul. You always get what you want when you least expect it.
E un gol in mine acu ca si cum m-ar scufunda cineva in mijlocul unui ocean si n-as sti sa inot. M-as stradui sa ies la suprafata ca inca imi functioneaza instinctul de supravietuire dar...ar fi reusita de moment, de clipa, de 2 minute; dupa care mi-as fi dorit sa am puterea sa raman acolo. Ce poate fi mai frumos? Sa plutesti in mijlocul oceanului....neajutorat si gol...sa simti cum ai luptat destul si ti-a ajuns...poate e o lasitate si poate ca e mai rau dar natura noastra perfida mereu a vrut sa aiba ceea nu poate avea. Si daca ajung dincolo sau in alta parte sau nicaieri ... oricum nu conteaza. Eu oricum n-o sa mai stiu si oamenii uita. Si daca n-o sa pot sa mai ies...macar n-o sa mai am alternativa.
As vrea sa urlu acum dar nu am loc ca sa imi plang gandurile. Nu ma opreste nimic in lumea asta in afara de lasitatea mea de a fi om si de a fi uman si, pe zi ce trece, imi doresc tot mai mult sa rag ca un leu in jungla si macar sa simt ca sunt libera. Soptesc gandurile in mine si ma apasa mereu lama vorbelor tale, oricine ai fi tu. Stiu ca nu poti intelege, nici nu-ti cer sa faci asta. Vreau doar sa stiu de ce inteleg eu mai mult decat tine. Atat. Dar n-ai raspuns...si eu fara unul...inot fara sa stiu sa fac asta.
E un gol atat de mare in mine incat as putea sa acopar un intreg ocean si sa supravietuiesc desi nu vreau asta. Dar pot. Si natura mea animalico-umana mereu o sa ma constranga sa raman vie intr-un ocean de rechini.
Comments
Post a Comment