Floare de colt
El a zambit. A zambit cu ochii calzi si sinceri. A zambit cu tot sufletul si cu toata fiinta lui. A zambit pentru o secunda - pentru o secunda in care poate ca a si uitat toate gandurile care ii vin in minte la lasarea noptii. A zambit pentru ca ochii ei calzi i-au spus ca e bine si poate ca i-au dat incredere, macar pentru o fractiune de secunda. Sau poate ca doar ei ii placea sa creada asta. Dar a zambit - fastacit si adolescentin si sincer, cu caldura unei copilarii departe ascunsa.
Timpul se scurgea prea repede pentru tot ce aveau sa-si spuna. Erau intr-un loc unde nu exista judecata si unde grija zilei de maine parea departe.
Ea ar fi ramas acolo pana maine dimineata si poate ca si mai mult. Fiecare gand spus cu sfiala parea important si parca ascundea ceva si mai important care nu a fost spus niciodata. Agitatia ei o facea sa se intrebe ce simte el de fapt pentru ca, contrar linistei afisate, ceva foarte intunecat se ascundea in ochii lui si ea tot incerca sa isi dea seama dar nu exista intrebari sau cuvinte potrivite. Era ceva contradictoriu in felul glumet si cald in care spunea lucrurile si ceea ce spunea - ca si cum o umbra uriasa acoperea totul din spate.
Ea poate ca vroia sa spuna atat de multe lucruri incat nici nu isi mai gasea cuvintele. Avusese un scenariu mai frumos pentru agitatia ei, cu mult departe de adevar. El poate ca nu vroia sa spuna de fapt nimic dar locul acela il ajuta sa fuga de el. Si se simtea bine, mai bine decat in multe alte dati. Dar nimic mai mult.
Ea ar fi vrut sa strige, sa se lase in jos si sa ramana acolo, macar o bucata, pana cand adevarul nu ii mai ingreuna privirea si gandurile, iar tipatul prelung din creier se va mai stinge. Dar a plecat luptandu-se. El a fost mai liber, lanturile pe care le cara erau putin mai usoare decat mai inainte. Cand a ajuns el cu el, nu se mai gandea la ea. Gandul lui fugea catre ziua de maine, carari de munte si deja tinea pe altcineva in visele sale.
Poate ca va ramane o seara uitata in umbrele pe care acum le ascundem, seara in care, printre randuri, din cuvinte si priviri si zambete, s-au spus mai multe decat ar fi vrut amandoi sa spuna.
https://www.youtube.com/watch?v=G01GlN2F7XY
Timpul se scurgea prea repede pentru tot ce aveau sa-si spuna. Erau intr-un loc unde nu exista judecata si unde grija zilei de maine parea departe.
Ea ar fi ramas acolo pana maine dimineata si poate ca si mai mult. Fiecare gand spus cu sfiala parea important si parca ascundea ceva si mai important care nu a fost spus niciodata. Agitatia ei o facea sa se intrebe ce simte el de fapt pentru ca, contrar linistei afisate, ceva foarte intunecat se ascundea in ochii lui si ea tot incerca sa isi dea seama dar nu exista intrebari sau cuvinte potrivite. Era ceva contradictoriu in felul glumet si cald in care spunea lucrurile si ceea ce spunea - ca si cum o umbra uriasa acoperea totul din spate.
Ea poate ca vroia sa spuna atat de multe lucruri incat nici nu isi mai gasea cuvintele. Avusese un scenariu mai frumos pentru agitatia ei, cu mult departe de adevar. El poate ca nu vroia sa spuna de fapt nimic dar locul acela il ajuta sa fuga de el. Si se simtea bine, mai bine decat in multe alte dati. Dar nimic mai mult.
Ea ar fi vrut sa strige, sa se lase in jos si sa ramana acolo, macar o bucata, pana cand adevarul nu ii mai ingreuna privirea si gandurile, iar tipatul prelung din creier se va mai stinge. Dar a plecat luptandu-se. El a fost mai liber, lanturile pe care le cara erau putin mai usoare decat mai inainte. Cand a ajuns el cu el, nu se mai gandea la ea. Gandul lui fugea catre ziua de maine, carari de munte si deja tinea pe altcineva in visele sale.
Poate ca va ramane o seara uitata in umbrele pe care acum le ascundem, seara in care, printre randuri, din cuvinte si priviri si zambete, s-au spus mai multe decat ar fi vrut amandoi sa spuna.
https://www.youtube.com/watch?v=G01GlN2F7XY
Comments
Post a Comment