Cu ochii semi-inchisi

M-am trezit astazi cu zambetul tau pe buzele mele, cu chipul tau in ochii mei, cu bratele tale in jurul meu. Era ziua aceea cand imi spuneai ca ma iubesti, ziua aceea cand ma priveai ca si cum nu-ti mai pasa de nimic din jur in afara de mine. Era ziua accea in care am simteam ca intr-un final eram noi.
Era ziua aceea care nu va veni niciodata.

Era visul acela ascuns in adancul inconstientului meu din care nu as fi vrut sa ma trezesc. Nici nu era nevoie sa ma tii de mana. Nici nu mai puteam sa te ascult. Era atata tipat si atata durere si atata iubire intre noi doi incat lumea s-a destramat rupandu-se din mine. Peretii au cazut, cortinele s-au tras.
Incercam sa refac scena din nou dar ochii mi se deschideau necontrolat. Unde dispari? Unde? Unde gandurile mele prind viata, se crapa lumina in maruntaie catatonice.

Si cand ai intins mana, am cazut. Ce? De ce? De ce am cazut? Am vrut sa cad?

Inca iti simteam caldura bratelor in jurul trupului meu. Inca iti simteam privirea si vorbele. Inca ma simteam slaba si neputincioasa si deja imi era asa de dor de tine. Am zis sa te opresti. Opreste-te!!! Inca urlau gandurile mele surde. Inca luptam sa te pastrez...acolo. Unde? Nu!!! Pierdeam chipul tau. Ramai...
Si atunci am inteles. Am inteles cat de mult de fapt imi lipsesti; cat de mult...si mult...pare un cuvant asa...tacut, asa gol, asa cuvant.