Lovituri morbide

Era seara si bine. Stateam cu totii...ma rog, ramasesera mai putini intre timp...dar stateam la un pahar de vin fiert; un vin rosu condimentat cu piper si cuisoare, putin zahar cat sa nu ii strice gustul de vin de tara, de la mama lui, fara e-uri si indulcitori care mai de care. Era seara. De fapt, se facuse cam mijlocul noptii, dar era bine. Si ne uitam la poze. Era simplu si era frumos.
Si m-a lovit. M-a lovit crunt si cu forta si cu o realitate dura imposibil de evitat. Si mi-a daramat simturile si buna dispozitie si m-a izolat de discutii si idei simple si frumoase. Mirosea a mort...a mort in a treia zi in care statea in sicriu...a mort si a moarte...a carne in stare de putrefactie. Deja ma asteptam sa vad un sicriu undeva. Ma uitam in jur derutata. Ma gandeam daca chiar nu mai simte nimeni. Si nu. Toti erau bine. Povesteau. As fi vrut sa ma ridic dar parca picioarele nu mai erau acolo unde le stiam si cumva chiar nu mai erau ale mele, ca atunci cand suntem bebelusi si abia ne descoperim. Si brusc...a disparut. Mirosea a tigari si a vin fiert. Era din nou bine. Mi-am zis ca a fost o greseala...un dezacord undeva acolo intre simturile mele. Si din nou. Acelasi miros. Poate mai puternic, poate mai slab, nu mai tin minte; dar acelasi miros de mort...de om pe care astazi il vezi vorbind si miscandu-se si in urmatorele trei zile te intrebi unde e si a cui e bucata aia de carne care lancezeste intre patru pereti atat de stramti.
Fac asocieri, evident. Cu totii le facem. Poate asta ne omoara cateodata.
Eu...eu as vrea ca mirosul de mort sa nu fie al ei. As prefera sa fie al meu daca asta ar scoate toata moartea din ea. As prefera sa fiu o bucata de carne daca ea ar fi bine. Si ar fi chiar o solutie simpla.