Stairway To Heaven

E undeva intre mine si lumea asta un gol - uneori mai mare, alteori mai mic; uneori chiar dispare, alteori pare imposibil de depasit. Stiu ca nu sunt cu nimic mai deosebita fata de tine care stai in piata si ingheti ca sa vinzi doua rosii, de tine copilule care alergi iresponsabil pe rosu si te claxoneaza cu totii disperati, de tine care iesi in club ca sa te simti bine, de tine care te imbeti ca vrei sa uiti sau ca pur si simplu e bine, de tine care esti stresat de examene, de tine care esti mare om de afaceri, de tine care incerci sa strabati prin viata, de tine care incerci sa gasesti sensul vietii, de tine care te droghezi, de tine care ai intrebari existentiale, de tine care te simti mai mort sau mai viu. Cu totii incercam sa gasim un sens la vietii. De fapt, nu doar un sens, ci acel sens - acel sens care sa faca totul sa merite si sa te ridice din cele mai mizerabile ghene catre cele mai inalte rasarituri.

Eu inca nu l-am gasit. Multi dintre noi inca nu l-au gasit. Uneori cred ca nici nu exista, ci e doar o iluzie deci ar trebui sa-l construiesc. Atunci golul e cel mai mare: cand stau in fata unui stand de carti care mai de care mai utile, mai interesante, mai premiate si nu vreau sa citesc nici una, atunci cand merg pe strada si toti treceti pe langa mine iar eu parca stau si ma uit aiurea, atunci cand ies in oras cu prietenii si radem si ne simtim bine si brusc ma simt departe si uneori chiar vinovata ca am zambit, atunci cand simt ca vreau doar sa inchid ochii si sa visez la nesfarsit fara sa constientizez realitatea, atunci cand imi dau seama ca am 23 de ani si nu stiu ce vreau cu adevarat, unde vreau sa ajung, cine vreau sa fiu, cine sunt de altfel. E o stare confuza de nimic si de gol si de departare.

Si tu simti asta uneori. Si tu. Si tu. Stiu asta. Cauze diferite, exprimari diferite, introvertiri sau extrovertiri diferite, dar nu e nici unul mai sus sau mai jos decat celalalt. In unele momente unii cedeaza, altii au revelatii, unii n-au de ales decat sa mearga mai departe in continuare. Eu nu pot sa cedez. As vrea sa pot ca ar fi simplu si usor. Dar nu pot sa renunt la prietenii mei, la vocea mamei care ma streseaza continuu, la tata mereu calculat si tandru si increzator in noi, la A. care mereu imi raspunde in sictir la telefon desi eu stiu ca ma iubeste si care mereu imi spune sa ma imbrac elegant conform varstei. Nu pot sa renunt la aia mica care rade ca un iepuras si are mereu idei extraordinare. Daca ajunge un mare geniu, cum as putea pierde asta? Vreau ca A. sa imi faca planul casei, sa ne certam pe schite si pe idei, sa bem un vin fiert si sa vorbim aiurea. Nu as putea sa renunt la polemicile interminabile cu I. despre amorurile si crush-urile ei atat de reale si atat de inchipuite in acelasi timp. Nu as putea sa renunt la vesnicile ei depresii si probleme inchipuite care ii condimenteaza viata constant, la ideile ei nastrusnice si nebunatice si la felul ei aparte prin care, chiar daca nu recunoaste si nu crede, are nevoie de oameni care sa-i fie aproape. Vreau sa ajung acolo pe leaganul din fata casei cu B. si sa bem Vermut cu lamaie si sa ne bucuram ca am ajuns doua babe acre betive, sa povestim de tinerete cum dadeam din cap in Hard Rock, sa ii barfim pe restu si sa le povestim nepotilor lor cat de rebeli erau in tinerete. A. sa aiba parul lung alb, sa fie la fel de ezoteric si sceptic, cu C. langa el mereu critic, plin de argumentari care mai de care. Sa facem misto, sa ascultam muzica din tineretele noastre bantuite de lipsa banilor, de bere si idei de viata. Sa mancam si un pui la cuptor asa cu usturoi si baietii sa mearga dupa bere dupa multe rugaminti ca doar acu is batrani si ii dor salele. Si sa fie toata lumea. Si sa fie cald si bine, ca intr-o alta lume, lumea noastra. Eu si B. sa fim mereu eu si B., impotriva tuturor si totusi cu toata lumea, pline de flacari si nervi si speranta si depresii si discutii si zambete si surprize si atatea de je ne sais quoi.

Iar cand ajung tarziu in casa si bajbai pe intuneric pana la pat, sa ma cuprinda un corp cald care sa ma stranga la piept si sa imi spuna sa vin langa el la somn. Si sa stiu ca sunt unde trebuie si ca nu vreau sa fiu in alta parte.

Nu as putea renunta la toate astea. Cateodata gandul la ele ma scoate din golul in care pic. Uneori gandul nu e sufiecient. Vreau sa nu mai fie gol. Vreau ca toti sa vrem chestiile astea, sa le vizualizam, sa vrem sa ajungem acolo. Vreau sa fim intr-un gand si sa formam o forta atat de mare incat nici cel mai mare gol sa n-o poata distruge.

Nu vreau sa cedez. Refuz sa ma complac. Vreau revelatia. Vreau sensul. Vreau scara sa pot urca.